Catapeteasma Bisericii „Sf. Ilie” Fabric Timișoara

Catapeteasma Bisericii „Sf. Ilie” Fabric Timișoara

Împodobirea noii bisericii cu cele necesare vieții de cult a căzut în sarcina credincioșilor Parohiei Fabric. Cea dintâi grijă a fost zugrăvirea și confecționarea mobilierului. Aceste lucrări au fost încredințate în anul 1912 celor doi artiști bănățeni: Ioan Zaicu și Nestor Iosif Bosioc . Cel dintâi a întocmit proiectul și a executat atât pictura murală, cât și pe cea a iconostasului pentru suma de 1400 coroane; iar cel de-al doilea s-a angajat în confecționarea întregului mobilier, inclusiv a catapetesmei, cu spese de 12744 coroane (ulterior 12559 coroane şi de fiecare scaun 44 coroane”.
Dacă pictura murală a bisericii realizată de Ioan Zaicu se rezumă doar la 18 icoane realizate în ulei pe suport de glet (acoperind doar 20% din suprafața bisericii), cea a catapetesmei însumează 38 de icoane, două a scaunelor arhierești și una a crucii din Sfântul Altar. Referindu-se la pictura catapetesmei, criticul artistic Ion Frunzetti va susţine mai târziu că „este o opera banală. Cu toată îndrăzneala anumitor compoziţii, cu toată spontaneitatea din unele icoane, în care se vede influenţa icoanei populare româneşti, în cele mai multe din icoanele ce compun catapeteasma, Zaicu nu se ridică deasupra nivelului comun al zugravilor profesionişti, decât doar printr-o mai mare precizie academică a desenului. Ca pictură, prin neasimilarea elementelor de alfabet plastic (linie, suprafaţă colorată în ton local, lumină sau reflex luminos, umbră firească sau umbră purtată), suprafaţa icoanei rămâne doar o schemă, un decalc nedus până la capăt al realităţii schematizată cel mai adeseori după o concepţie care nu e cea decorativă, ci una de compromis între stilul ilustrativ al decoratorilor germani de tradiţie academistă, şi concepţia iconarilor laicizanţi de influenţă barocă, răspândiţi în întreg Banatul încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. (…) Încă o viaţă de eforturi aspre, depuse de un om din popor pentru a se ridica la un nivel artistic înalt, se risipeşte din lipsa consistenţei sociale a ţinutului natal, din lipsa unei organizări culturale şi sociale care să convină practicii

Recepția acestor lucrări a avut loc la 17 februarie 1913 (stil nou) în urma căreia  „Comitetul parohial esprimă mulţumita protocolară pictorului Ioan Zaicu şi sculptorului Nestor Iosif Bosioc pentru executarea lucrărilor efeptuite de numiţii în biserica nouă”.

Biserica și implicit lucrările executate au fost sfințite provizoriu de către protopresbiterul Ioan Oprea ca delegat al Preasfinției Sale, Domnul Episcop diecezan Ioan Papp în ziua de Duminică, în 22 septembrie/5 octombrie 1913, ocazie cu care au fost aduse în biserica nouă toate celelalte obiecte din cea veche.

În anul 1935 însă, are loc în biserică un incendiu în care catapeteasma și unele icoane sunt afectate reprezentând pe Sf. Ioan; Naşterea Domnului; Sf. Ioan Botezătorul; Intrarea Mântuitorului în Ierusalim; doi Sf. Apostoli din care unul complet ars; Sf. Arhanghel Mihail de pe uşa diaconească complet ars; un prăznicar complet ars. Primele operațiuni de restaurare au constat în repararea, vopsirea şi aurirea în culoarea existentă, lipirea şi curăţirea icoanelor vătămate de foc; confecționarea tâmplăriei artistice (demontarea părţilor atacate de incendiu la o înălţime de 10 m. şi lăţime de 2,50 m. şi apoi din nou construit, aplicarea prin analogie și refacere a bucăţilor vechi existente cu adaus de material nou, scânduri şi sperplaturi cu boltitură nouă din lemn geluit şi remontarea coloanelor, capitelurilor şi decoraţiilor sculptate). Astfel întreg edificiul este târnosit (1936) de către episcopul Andrei Mager al Aradului.

În anul 1964 iconostasul „s-a spălat” cu ocazia celei de-a doua intervenții. Biserica este resfințită un an mai târziu de către Înaltpreasfințitul dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului.

Cu prilejul ultimei restaurări din anul 1983, Irina Ignat Mardare face o descriere amănunțită a tâmplei bisericii: „Un element ce impresionează prin eleganţa şi măreţia sa este iconostasul. Are 38 de icoane, de dimensiuni diferite, aparent egale dar cu cât se lărgeşte în sus altarul, cu atât se lăţesc şi icoanele.  Acestea  sunt pictate în ulei în stil realist pe suport de lemn. Registrele superioare au reale calităţi artistice în compoziţie şi culoare. Ultimul registru însă, este pictat sau repictat mai nou (cu toate că menţin iscălitura lui Ioan Zaicu), respectiv icoanele împărăteşti care nu mai au farmecul icoanelor din registrele superioare. Din acest registru excepţie fac icoanele de pe uşile diaconeşti, la care nu s-a umblat cu ocazia restaurărilor, şi care, deşi sunt mai degradate, sunt totuşi frumoase, fiind originale. Probabil cu această ocazie a fost denaturată pictura lui Ioan Zaicu de la icoanele împărăteşti şi icoanele scaunelor arhiereşti.

În timpul incendiului din 1935 s-au degradat câteva icoane şi o parte din iconostas. Piese ale ornamentaţiei iconostasului au fost montate în alte locuri decât cele originale, iar altele erau rătăcite prin diverse sertare din subsolul casei parohiale. O icoană de pe partea sudică a iconostasului [din – n.n.] registrul IV, deci prima din dreapta a fost înlocuită; modul de executare rapidă şi puţinele scăpări de la reprezentările academice sunt evidente.

Numeroşi factori au dus la ridicarea stratului suport, deci a pânzei de pe scândură, formând cute. Acestea au fost aduse la nivelul iniţial prin injectări în spatele ridicăturilor a caseinatului de calciu transparent şi presării zonei respective.

Icoanele prezintă zone de fum, gudroane, repictări, iar pe verso tot iconostasul a fost dat cu un strat gros de humă şi clei. S-au efectuat operaţii de cosolidare şi vernisarea suprafeţelor.

Pentru punerea în valoare a iconostasului şi tratarea acestuia pentru a rezista în timp s-a efectuat dezinsecţia şi împregnarea cu ceară de albine şi colofoniu a spatelui iconostasului, îndepărtarea cu grijă a ornamentelor aurite, curăţarea lor şi tratarea şi montarea la locul iniţial, demontarea şi montarea icoanelor – după ce s-au curăţat, vernisat şi tratat spatele, aurirea lacunelor ramelor icoanelor sau ornamentelor.

În ceea ce priveşte lucrările de restaurare acestea au constat în îndepărtarea stratului de fum și praf, decaparea uleiurilor, a humei cu clei; vopsirea iconostasului în mai multe nuanţe de alb; chituirea lacunelor, integrarea și completarea ornamentelor după operațiunile de demontare, curăţare, tratare, vernisare, montare și completare cu schlagmetall; tratarea spatelui icoanelor şi iconostasului; curăţarea icoanelor, îndepărtarea verniurilor îmbătrânite, repictări, chituiri, injectare cu caseinat de calciu transparent şi aducerea la nivel a pânzei pictate”.

Documentația întocmită în 2015 de către expertul prof. univ. dr. Doina Mihăilescu din Timișoara estimează restaurarea întregului iconostas la valoarea de 159.695 lei.

Opera comună a celor doi artiști influențată de „Viena artistică” se încadrează în categoria bunurilor asimilate celor sacre întrucât a fost destinată prin sfințire sau binecuvântare cultului divin. Totodată aceste creații sunt preţioase, având atât o valoare artistică, precum și una istorică.

 

[1]Pictorul Ioan Zaicu s-a născut în 1868 în Fizeş (Comuna Berzovia), ca fiu al lui Adam şi Mariei Zaică. Urmează Şcoala primară din Fizeş (1875) apoi pe cea din Konigsnad. Devine ucenic (1880-1885) și apoi calfă (1885-1891) al pictorului bisericesc Filip Matei din Bocşa. Obţine din partea „Fundaţiei Gojdu” o bursă de studii la Academia de Arte Frumoase de la Viena (1892-1896). Întors în țară pictează bisericile din Nădlac, Siclău (jud. Arad); Pociovelişte (jud. Bihor); Borlova și Feni (jud. Severin); Cerneteaz, Iladia, Checia-Română, Sânnicolau-Mare (jud. Timis-Torontal); Doclin (jud. Caraş); Fazecas-Vârșand, Cenadul-Unguresc (Ungaria) şi altele. Moare în martie 1914, la vârsta de 46 de ani, fiind înmormântat în Timişoara, în cimitirul Parohiei Elisabetin din Strada Cosminului (cf. Rodica Vîrtaciu Medeleţ, Pictorul Ion Zaicu, Editura Facla, Timişoara, 1979, p.71-72; Ion Frunzetti, Pictorii bănăţeni din secolul al XIX-lea, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, p. 113, la Cosmin Panțuru, Parohia ortodoxă română Timișoara-Fabric, Studiu istoric, canonic și administrativ bisericesc, Editura Astra Museum, Sibiu / Editura Partoș, Timișoara, 2013, p. 63-64).

[2]Familia Bosioc, originară din Berlişte (jud.Caraş-Severin) a dat patru generaţii de sculptori: Nestor, fraţii Iosif şi Iuliu, Gheorghe şi Nistor. Nestor Bosioc născut în anul 1845 a avut doi fii: Iosif (n.în 1866) şi Iulius (n.14 august 1875). Sculpturile lor executate în stil bizantin, neobizantin, florentin şi baroc au împodobit peste 65 de biserici din Banat, Ardeal și Oltenia Berlişte, Giurgiova, Toracu Mic, Borlova, Iam, Doclin, Armeniş, Timişoara-Fabric, Timişoara Cetate, Vrăniuţ, Ilidia, Milcoveni, Vărădia, Mercina, Rusova Veche, Ciortea, Biserica Albă, Ulma, Kuvin, Satu Nou, Coştei, Panciova, Alibunar, Delibrata, Râtişor, Mehadica, Becicherecu Mic. Prin opera lor ei au contribuit la evoluţia artei bisericeşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (Cf. Arhiva Parohiei Timișoara-Fabric – APTF – P. V. ale şedinţelor din 9/22 aprilie 1912, 29 februarie/13 martie 1912; 3/16 iunie 1912; 3/16 iunie 1912, în Protocolul şedinţelor Comitetului Parohial al bisericii Sf. Ilie (1908-1913); Petru P. Ciurea, Constantin C. Falcă, Cărăşeni de neuitat, Partea a II-a, Editura Eurostampa, Timişoara, 2009, p. 17-20; „Foaia Diecesană”, nr. 18 din 2/14 mai 1893, p.7; nr. 30 din 23 iulie c. v., 1906, p. 8; 2 din 11 ianuarie c.v. 1904, p. 3; Constantin Buzatu, Comuna Becicherecu Mic, Străveche aşezare timişană, Coloana infinitului, anul X, vol.IV (nr.63), Timişoara, 2007, p. 5, la C. Panțuru, op. cit., p. 61-63).

[3] Ion Frunzetti,   Pictorii bănăţeni din secolul al XIX-lea, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, p. 134-138.