Mihai Șora (1916-2023) – o încercare/schiță de necrolog
Pe Mihai Șora, fizic, l-am cunoscut în urmă cu vreo 5 ani. Altfel? de mulți ani! Ne-am întâlnit, din nefericire, în timpul târziu al vieții noastre… Cum l-am intuit? Ca fiind un om firesc, fără minime stufoșenii sau superbii existențiale. Atent la nuanțele vieții, dar cu dorința fermă de a schimba câte ceva din schimonosirile lumii contemporane… De copil, am aflat că s-a integrat în viața comunității bisericești din Timișoara, Biserica „Sfântul Ilie” – acolo tatăl său a fost preot paroh. Preotul și Părintele Meletie l-a îmbiat să-ndrăgească ceremoniile sacre. Așa a ajuns să se apropie de strana bisericii: a cântat alături de dascălii (cantorii) ceremoniali și de membrii corului bisericesc. A citit texte sacre, rezervate mireniilor. Și tot acolo a trăit emoția evenimentelor importante ale vieții eclesiale. Tot de acolo a evadat și a pătruns dincolo de limitele spațiului, timpului și ale istoriei… Cu o informație intelectuală solidă dobândită în școală, a navigat printre „icebergurile” culturii și politicii, dezvoltate de actorii de după „Al Doilea Război Mondial”. A rămas însă el, cu mângâierile gândului profund… Chiar dacă în ultima vreme a fost „plasat” în categoria „promotorilor progresiști”, Mihai Șora a „lâncezit” în temele clasice ale gândirii vernaculare. Ne-a lăsat moștenire „ora de religie” în școala românească postrevoluționară, în calitatea de Ministru al Educației (1989-1990). Și spre meditație, convingere și credință două concepte, două idei esențiale: tema Fiind-ului și tema ființei. Fiind-ul reprezintă Veșnicul, Nesfârșitul, Neschimbabilul, Suprafirescul, adică Profundul existenței, iar ființa e realitatea dată, cu toate relativitățiile ei; cu timpul care macină între naștere și moarte. Șora a comparat Taina lumii cu un copac: arborele crește, se înveșmântează cu frunze, după care îi dispare podoaba. Reînfrunzește însă și în felul acesta dezvăluie Minunea; specificitatea, trăsăturile ascunse în subteranele intunecate ale ființei omenești. Pentru gândul promovat în conștiința culturală românească apreciem că este suficient să-L rugăm pe Dumnezeu să-l aibă în grijă Sa. Și, dacă îndrăzneala nu este prea mare, să-i facă parte de lumea drepților Săi, acolo unde luminează, în veșnicie, strălucirile gândului omenesc, atinse de harul Duhului Sfânt.
Dumnezeu să-l ierte și să-l mântuiască!
Semnat,
Părintele Nicolae Morar